când au fost lucrările budiste traduse în Chineză?
sanscrita, limba standard care a ajuns să domine în India, a fost tradusă în Chineză. In secolul 2′ perfectiunea Intelepciunii ‘ a fost tradusa din Gandh Unixtran, si treptat tot mai multe exemple de acest tip de text au ajuns sa fie traduse si in chineza, impreuna cu unele dintre materialele mai vechi similare cu cele din P Unixli. În secolul al 2-lea conducătorii Chinei au întreprins sculptarea tuturor textelor antice chinezești asociate cu Confucius pe piatră, oferind astfel un canon al unor astfel de scrieri care au definit pentru toată lumea ce texte erau considerate importante în acea moștenire. Pe măsură ce din ce în ce mai multe traduceri budiste au fost întreprinse de-a lungul deceniilor, cum au fost Budiștii chinezi să-și definească și să-și organizeze propria moștenire în creștere? Întrebarea a devenit mai importantă pe măsură ce le-a devenit treptat evident că, cel puțin în limba indiană, o parte din literatura mai veche nu fusese doar adunată la întâmplare, ci fusese clasificată în diferite categorii.spre sfârșitul secolului al 4-lea, în nordul Chinei, aceste preocupări au devenit și mai presante, pe măsură ce Budiștii au intrat într-o relație mai strânsă cu conducătorii Chinei. Aveau nevoie să știe ce scrieri erau acceptabile ca fiind cu adevărat budiste, pentru a se feri de impostori. Au fost elaborate primele cataloage definitive ale tuturor operelor budiste Chineze, acoperind toate traducerile care puteau fi verificate și alte scrieri compuse în chineză care erau o întruchipare autentică a acelorași învățături. În acest timp, valul de reprezentări superioare auto-declarate ale învățăturii lui Buddha, care întruchipează idei care nu sunt evidente în moștenirea unor grupuri precum transmițătorii canonului P Electli, se numeau m Inkth Inktyana, ‘vehiculul mai mare’ al mântuirii, și denigrează literatura mai veche ca ‘Hinayana’, un ‘vehicul mai mic’ în care adevărurile superioare ale învățăturii lui Buddha nu erau de găsit. Această distincție, împreună cu diviziunile canonului deja stabilit în India, a fost încorporată în cataloagele chineze de acum înainte.
deși primele cataloage nu au supraviețuit, până în secolul al 5-lea este clar că aceste liste conțineau deja peste o mie de titluri, în timp ce un fragment de manuscris păstrat la Londra se dovedește a fi tot ce rămâne dintr-un set (din zece) din întreaga masă a acestor scripturi copiate împreună pe hârtie în același timp. Pe măsură ce s-au făcut mai multe traduceri și s-a definit canonul Chinezesc, au fost adăugate, de asemenea, unixtras original Chinezesc, compus mai degrabă în chineză decât tradus. Deși nu pot fi considerați canonici, ei au jucat un rol central în credința locală. Scriptura despre cei zece regi ai iadului este un exemplu de astfel de texte; este un ghid pentru pedepsele care îi așteaptă pe păcătoși în viața de Apoi, care arată fiecare semn de a fi produsul modurilor de gândire chinezești.
și-au dezvoltat alte civilizații budiste propriile canoane?
în altă parte tibetanii au fost, de asemenea, traducerea din sanscrită și din chineză de la sfârșitul secolului al 8-lea. Din secolul al 11-lea Tanguts, care trăiesc în nord-vestul granițelor Chinei, au făcut la fel, și au folosit relativ noua tehnologie de imprimare Chineză. Deși civilizația Tangut ca forță independentă a fost stinsă de mongoli în 1227, cuceritorii lor au fost suficient de impresionați de realizările lor pentru a-și aduna traducerile și a le tipări în China la începutul secolului al 14-lea ca un canon organizat, deși, din păcate, acest lucru nu a supraviețuit. Un secol mai târziu, în 1410, următorii conducători ai Chinei, dinastia Ming, au tipărit canonul Tibetan, despre care știm că fusese organizat mai devreme sub titlul ‘Kanjur’ pentru toate ‘cuvintele lui Buddha’, cu scrieri scolastice ulterioare într-o colecție separată, ‘Tenjur’. Acest lucru supraviețuiește, împreună cu mai multe ediții ulterioare care au fost publicate în China și chiar mai mult din Tibet.