În 1944, Donald R. Griffin a inventat termenul de ecolocație. Ecolocația este utilizarea ecourilor de sunet produse de anumite animale pentru a detecta obstacolele și alimentele. Animalele care trăiesc acolo unde iluminarea este imprevizibilă folosesc ecolocația. Unele dintre aceste animale sunt lilieci, marsuini, unele tipuri de balene, mai multe specii de păsări și unele resturi. Primul pas în ecolocație este emiterea unui sunet. Sunetele de înaltă frecvență oferă o rezoluție mai bună a țintelor decât sunetele cu frecvență mai mică. Nu fiecare animal folosește sunete ultrasonice în ecolocație, dar ele sunt mai eficiente. Totuși, sunetele folosite în ecolocație pot fi produse în caseta vocală, în gură sau în altă parte a capului. Apoi, un sistem auditiv extrem de rafinat detectează ecourile care se întorc (sunetele care au sărit ale obiectului). Pentru ca ecolocația să funcționeze, impulsurile de ieșire ale sunetului trebuie să se înregistreze în creierul organismului, astfel încât să poată fi comparate cu ecoul său. Folosind ecolocația, unele animale pot prinde efectiv prada și „vedea” în întuneric.