rolul factorilor genetici în tulburările de anxietate este încă necunoscut, deși este o agregare familială clară și, deși studiile gemene au constatat că factorii genetici sunt cel puțin la fel de importanți ca factorii familiali pentru unele tulburări de anxietate, cum ar fi tulburarea de panică sau fobiile. În această revizuire, sunt prezentate complexitatea studiilor genetice privind tulburările de anxietate. Problema penetranței incomplete (doar o fracțiune din cazurile care poartă o genă dată manifestă un fenotip specificat) este ilustrată de Studii Familiale asupra unor tulburări de stres, cum ar fi tulburarea de stres post-traumatic. Prezența unui stres sever este necesară pentru a putea manifesta tulburarea, studiile familiale privind PTSD ar trebui să utilizeze astfel analiza cu date cenzurate. Se ridică, de asemenea, întrebări privind specificul fenotipului. De exemplu, pe baza eșantioanelor gemene, tulburarea de anxietate generalizată și tulburarea de anxietate de separare par să împărtășească cea mai mare parte a determinismului lor genetic. În plus, mai multe tulburări depresive majore se găsesc în familiile de probanzi cu tulburare de anxietate generalizată, sugerând factori comuni de vulnerabilitate pentru unele tulburări de anxietate și dispoziție. În cele din urmă, deoarece criteriile de diagnostic standardizate se bazează mult mai mult pe dovezi clinice decât pe validitatea etiopatogenă, factorii genetici pot fi implicați în diferite bounderies ale fenotipului, de exemplu luând în considerare nivelul de severitate, vârsta la debut sau comorbiditatea. Unele dintre studiile de Asociere la om, care analizează impactul polimorfismelor genetice asupra existenței tulburărilor de anxietate, au fost fie negative, fie au prezentat dovezi săptămânale pentru trăsături comune, cum ar fi nevrotismul. Pentru studiile pe animale, tehnicile cantitative de localizare a trăsăturilor pot ajuta la identificarea unor gene candidate încă necunoscute. În concluzie, genetica tulburărilor de anxietate reflectă toate dificultățile proprii geneticii tulburărilor complexe. Cu toate acestea, progresul în genetica moleculară va schimba probabil criteriile de diagnostic, care se bazează mai mult pe dovezi clinice decât pe originalitatea etiologică.