viteza orbitală, viteza suficientă pentru a determina un satelit natural sau artificial să rămână pe orbită. Inerția corpului în mișcare tinde să-l facă să meargă mai departe în linie dreaptă, în timp ce forța gravitațională tinde să-l tragă în jos. Calea orbitală, eliptică sau circulară, reprezintă astfel un echilibru între gravitație și inerție. Un tun tras dintr-un vârf de munte va arunca un proiectil mai departe dacă viteza botului său crește. Dacă viteza este suficient de mare, proiectilul nu cade niciodată la pământ. Suprafața Pământului poate fi considerată ca curbându-se departe de proiectil sau satelit, la fel de repede pe cât acesta din urmă cade spre el. Cu cât corpul este mai masiv în centrul atracției, cu atât este mai mare viteza orbitală pentru o anumită altitudine sau distanță. În apropierea suprafeței pământului, dacă rezistența aerului ar putea fi ignorată, viteza orbitală ar fi de aproximativ opt kilometri (cinci mile) pe secundă. Cu cât un satelit este mai departe de centrul de atracție, cu atât forța gravitațională este mai slabă și viteza mai mică de care are nevoie pentru a rămâne pe orbită. A se vedea, de asemenea, viteza de evacuare.